Campania FEMINISM.E – Diversitate și reprezentare

Ce înseamnă de fapt feminismul și cine are „voie” să fie feministă?

Feminismul este mai degrabă un termen umbrelă care acoperă mai multe ideologii, teorii și practici orientate spre combaterea inegalităților de gen.

Chiar dacă în linii mari, lupta pentru drepturile femeilor poate părea ca fiind una comună, mijloacele, dar și rezultatele, pot diferi de la un tip de feminism la altul.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă inițiativele care se poziționează ca fiind în sprijinul femeilor, dar care, în practică, exclud femeile rome, queer și/sau migrante.

Înainte de toate, trebuie recunoscută munca care a pus bazele discuțiilor de astăzi despre mai multe FEMINISM.E.

În ultimele decenii, organizații și grupări feministe, indiferent de orientarea lor politică, au adus luptele feministe de la subiecte tabu în spațiul public, la unele tolerate și mai apoi tratate cu seriozitate atât de publicul larg, cât și de decidenții politici – mai ales în domeniul prevenirii și combaterii violenței, vezi legea împotriva femicidului, împotriva hărțuirii stradale, ordinul de protecție sau brățările electronice.

Cu toate acestea, încă mai este mult de lucru, iar în contextul austerității și al crizelor capitalismului târziu, multe dintre noi ne orientăm spre un feminism socialist.

Suntem motivate de imaginea unui viitor fără exploatarea muncitorilor. Dorim un feminism care să includă vocea celor mai vulnerabile dintre noi, nu doar a celor privilegiate reprezentate de feminismul liberal.

Feminism liberal vs. feminism socialist

Pentru feminismul liberal societatea civilă și capitalul privat au un rol mai important decât statul în propunerea de soluții. Acesta nu contestă „status quo”-ul capitalist, propune îmbunătățiri pentru viețile anumitor categorii de femei, fără să producă schimbări sistemice pentru noi toate. Și este mai ușor să rezonezi și să te identifici cu el dacă faci parte din clasa de mijloc sau de sus.

Niște exemple mai concrete de acțiuni feministe liberale ar fi:

• promovarea integrării valorilor precum sensibilitatea culturală și diversitatea în roluri de conducere;

• precum și emanciparea femeilor în linii individualiste – ex.: prin activitate antreprenorială – #girlboss, mai multe femei în poziții de conducere ar rezolva problema misoginei.

Cu toate acestea, implementarea unor astfel de acțiuni nu schimbă automat viața tuturor femeilor.

Pe când, în feminismul socialist au rolul cel mai important în asigurarea serviciilor sociale, educaționale, de sănătate, etc. De asemenea, el consideră că pentru a exista egalitate reală între femei și bărbați, trebuie schimbate atât sistemul capitalist, cât și structurile patriarhale care mențin inegalitatea. Astfel, vizează femeile în câmpul muncii plătite și neplătite, pe cele aflate în precaritate, țărăncile.

Așadar, mai concret:

• sunt promovate conștiința de clasă și imaginația revoluționară – capacitatea de a ne imagina un viitor dincolo de capitalism, un viitor care nu este bazat pe ierarhii;

• iar emanciparea femeilor în linii colective – ex.: formarea unor spații și comunități de întrajutorare și grijă, care nu se bazează pe muncă salariată.

Mai multe tipuri de feminism pot co-exista. Esențial luptei noastre este ca vocile tuturor femeilor să fie auzite în mod egal – și ale celor privilegiate și ale celor vulnerabile. Cerem solidaritate și să fim unite! Lupta împotriva patriarhatului o câștigăm împreună, nu separat!

Cui îi este frică de feminismul anticapitalist?

În spațiul public românesc lipsește o dezbatere serioasă despre ce este capitalismul și care sunt efectele lui asupra vieților noastre. Încă mai avem de-a face cu moștenirea discursului anti-comunist al perioadei de tranziție, unde capitalismul a fost și este egalat cu libertatea și democrația, iar alternativele sunt demonizate.

Tocmai pentru că nu am făcut pace cu trecutul nostru comunist, există o reticență în a critica și discuta nuanțat despre actualul sistem în care doar profitul dictează, piața liberă și nereglementată este regula, iar privatizarea totală este scopul.

Profitul capitalist nu depinde doar de munca prost plătită (să ne amintim că avem cele mai mici salarii din UE), ci și de munca gratuită depusă acasă – o muncă prestată majoritar de femei. Fără acest efort domestic neplătit, întregul mecanism de acumulare a capitalului s-ar prăbuși.

Munca de îngrijire a femeilor asigură condițiile esențiale pentru creșterea și dezvoltarea membrilor din familie care muncesc. Femeile asigură hrană, haine curate, spații de locuire salubre pentru muncitori, iar aceștia prin munca lor produc valoare pentru capitaliști.

În aceeași termeni, munca reproductivă a femeilor asigură crearea generațiilor noi de muncitori, care ajung să fie exploatați în sistemul capitalist. De aceea vedem, odată cu posibilitatea acumulării a tot mai mult capital, proporțional mai multe atacuri la dreptul la avort – care oricum nu este accesibil.

Să ne imaginăm..

O grevă feministă anti-capitalistă vrea oprirea muncii reproductive și de îngrijire, până când acestea vor fi valorizate la nivelul importanței lor.

Rezistența feministă anti-capitalistă ia forma unei ideologii bazate pe iubire, îngrijire și întrajutorare, prin educația timpurie oferită celor mici, cu scopul creării unei lumi mai blânde și revoluționare.

Cum ar arăta o astfel de lume?

Feminismul luptă pentru egalitate între femei și bărbați, accesul femeilor la locuri de muncă decent plătite și reprezentare politică și economică pentru femei. Dar această luptă nu este de ajuns atât timp cât mentalitățile de bază despre cine crește copiii, cine își pune cariera pe plan secund și cine prestează munca domestică neplătită rămân aceleași.

Feminismul anti-capitalist vrea schimbări sistemice: atunci când povara muncii reproductive și a îngrijirii cade doar pe umerii femeilor, rezultatul este o inegalitate perpetuă.

Atât feminismul, cât și mișcările LGBTQ+ contestă patriarhatul și normele rigide de gen care încearcă să stabilească cine are dreptul să existe, cum trebuie să arate corpurile noastre, cum trebuie să iubim și ce roluri trebuie să ocupăm în societate.

Discursurile patriarhale limitează rolul femeii la cel de mamă și îngrijtoare în timp ce persoanele LGBTQ+ sunt stigmatizate că nu se supun unor roluri de gen rigide. Atunci când o societate încearcă să controleze identitățile, corpurile și relațiile oamenilor, toți cei care ies din tiparul impus devin ținte. De aceea, atacurile împotriva drepturilor persoanelor LGBTQ+ și atacurile împotriva drepturilor femeilor merg adesea mână în mână.

𝐋𝐮𝐩𝐭𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐠𝐞𝐧 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐞𝐩𝐚𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐥𝐮𝐩𝐭𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐋𝐆𝐁𝐓𝐐+

𝐓𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐛𝐢𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐫𝐩𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫

Transfobia nu afectează doar persoanele trans. Ea face parte dintr-un sistem mai larg care încearcă să impună reguli rigide despre cum ar trebui să arate, să se comporte și să trăiască oamenii în funcție de sexul atribuit la naștere.

Același sistem care spune că femeile trebuie să fie delicate, că locul lor este doar în familie și că nu ar trebui să aibă control asupra propriei sexualități este cel care neagă legitimitatea identității persoanelor trans.

În ultimii ani, comunitatea trans a devenit o țintă a discursului politic al extremei drepte. Un grup deja vulnerabil este transformat în țap ispășitor pentru problemele societății, într-o strategie menită să slăbească solidaritatea dintre mișcările pentru drepturi.

Egalitatea de gen nu poate fi atinsă fără respectarea drepturilor persoanelor trans.

𝐃𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐚 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭 𝐟𝐞𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭

Lupta pentru parteneriatul civil este o luptă feministă. Toată lumea ar trebui să poată decide cum își construiește familia. Statul nu ar trebui să impună un singur model de viață.

Ideea că “familia tradițională” este singura formă legitimă de familie nu afectează doar persoanele LGBTQ+. Ea afectează și femeile, pentru că menține un model rigid în care rolurile de gen sunt fixe, iar autonomia femeilor este limitată.

Feminismul luptă pentru libertatea de a construi relații bazate pe egalitate, grijă și respect, nu pe norme impuse de stat sau de ideologii conservatoare.

𝐌𝐢𝐬̦𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐚𝐧𝐭𝐢-𝐠𝐞𝐧 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐢𝐦𝐢𝐭𝐞𝐳𝐞 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐫𝐢

În ultimii ani, vedem o intensificare a mișcărilor anti-gen. Sub pretextul apărării familiei, aceste campanii atacă educația sexuală, drepturile reproductive și drepturile persoanelor LGBTQ+.

Aceste mișcări conservatoare și extremiste sunt bine organizate, finanțate și conectate la rețele internaționale care încearcă să blocheze progresele în materie de drepturi civile.

Atacurile împotriva persoanelor LGBTQ+ sunt parte dintr-un proiect mai larg de restrângere a libertăților: limitarea dreptului la avort, eliminarea educației sexuale din școli, controlul asupra corpurilor și identităților.

𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚𝐟𝐢𝐜𝐚̆

Femeile lesbiene și persoanele safice se confruntă adesea cu invizibilizare atât în societate, cât și uneori în interiorul comunității LGBTQ+. Relațiile dintre femei sunt frecvent trivializate sau considerate mai puțin “reale”, iar experiențele lor rămân adesea trecute cu vederea.

Această invizibilizare are consecințe concrete: acestea evită să vorbească deschis despre identitatea sau relațiile lor în sistemul medical, de teama stigmatizării sau a tratamentului discriminatoriu.

𝐅𝐞𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐚 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢

Feminismul nu poate accepta o lume în care unii oameni au dreptul de a decide cum ar trebui să trăiască ceilalți.

O societate liberă este una în care fiecare persoană poate să își trăiască identitatea, să își aleagă familia și să își construiască viața fără frică.

Lupta feministă și lupta pentru drepturile LGBTQ+ sunt aceeași luptă. Pentru că libertatea nu poate fi împărțită pe categorii. Ori există pentru toți, ori nu există deloc.

Austeritatea ca formă de violență.

De câteva luni suntem sub asaltul măsurilor de austeritate, un asalt care nu vine doar sub forma unor tăieri bugetare abstracte, ci ca o lovitură directă asupra femeilor și a persoanelor marginalizate. Când statul reduce finanțarea pentru sănătate, educație și protecție socială, acesta afectează exact locurile unde femeile trăiesc, muncesc, își cresc copiii și caută siguranță.

Femeile din educație, sănătate și asistență socială – majoritatea forței de muncă din aceste domenii – devin primele victime ale concedierilor și reducerilor de venituri. Iar fără independență economică, libertatea de a părăsi o relație abuzivă devine iluzie. Austeritatea transformă precaritatea în condiție permanentă și vulnerabilitatea în pedeapsă.

Când nu finanțezi prevenția, finanțezi violența

Prevenirea violenței împotriva fetelor și femeilor nu se face din declarații, ci din educație pentru egalitatea de gen, din programe anti-stereotipuri, din educație sexuală predată cu seriozitate, din servicii sociale funcționale, adăposturi reale și profesioniști formați și plătiți corect.

Violența din România a ajuns la cote alarmante, dar statul răspunde cu promisiuni sterile și tăieri succesive. În realitate, austeritatea face raportarea mai dificilă, accesul la sprijin mai greu, instituțiile mai obosite, iar victimele mai singure. Când centrele nu mai au personal, când școlile nu mai au consilieri, când linia telefonică pentru victime rămâne fără finanțare, statul transmite un mesaj clar că siguranța fetelor și femeilor este opțională.

Austeritatea amplifică violența.

Restricționarea accesului la sănătate reproductivă = violență economică

Când accesul la avort devine privilegiu, iar screening-urile gratuite pentru cancer dispar sau sunt împinse în capăturl listei, statul lovește direct în femeile sărace. Le împinge în zone unde suferința devine inevitabilă.

Eliminarea coasigurărilor lovește tot în femei, în cele fără loc de muncă pentru că îngrijesc copii, în cele din mediul rural fără transport public, în cele care depind de o infrastructură medicală care deja abia funcționează. Statul le-a abandonat deliberat.

Statul vorbește obsesiv despre natalitate, dar în realitate taxează mamele, urmărește să reducă concediul maternal, iar accesul la morfologii de sarcină devine o loterie.

Sănătatea este, astfel, transformată într-un lux, iar luxurile sunt pentru cei privilegiați, nu pentru cele care se luptă zi de zi să supraviețuiască.

Ipocrizia politică

Cum se poate ca politicienii să celebreze “puterea femeilor” în martie, în timp ce adoptă politici care le taie toate plasele de siguranță?

Cum pot vorbi despre “combaterea violenței de gen” când susțin măsuri care o amplifică structural? Este cosmetizarea unei realități în care femeile sunt sacrificate pe altarul austerității, în numele unei discipline bugetare care nu se aplică niciodată celor puternici.

Feminismul este, prin definiție, anti-austeritate

Fără investiții publice în servicii sociale, sănătate, educație și măsuri reale de protecție, orice discurs despre drepturile femeilor devine doar o vitrină politică. Austeritatea este o formă de control, un instrument care fragilizează comunitățile, penalizează întrajutorarea și împinge vulnerabilitatea la extrem.

Politicile adoptate sub pretextul “reducerii deficitului” sunt, de fapt, politici ale morții. Politici care aleg cine are dreptul să trăiască în siguranță și demnitate și cine nu.

Feminismul poate fi doar anti-austeritate.

Feminismul este despre viață și solidaritate care nu poate fi tăiată prin ordonanțe.

Ecofeminismul este o ramură a feminismului și o mișcare socială care leagă exploatarea naturii de opresiunea femeilor, ambele provenind din sisteme patriarhale, dominate de bărbați și ierarhice.

El contestă sistemele de putere care exploatează atât mediul înconjurător, cât și grupurile marginalizate, luptând pentru sustenabilitate ecologică și pentru egalitate de gen.

Schimbările climatice, dezastrele ecologice, eforturile de reconstruire din cadrul tranziției verzi nu sunt neutre la dimensiunea de gen.

Toate acestea afectează într-o măsură importantă comunitățile vulnerabile. Iar femeile și copiii sunt cei mai expuși în fața dezastrelor naturale, reprezentând majoritatea refugiaților climatici ai planetei.

Vulnerabilitatea este multiplicată prin intersecția dintre gen, etnie, clasă și orientare sexuală, lăsând femeile rome, migrantele sau pe cele cu dizabilități într-o precaritate extremă.

Lecția dură a pandemiei a fost clară: în momente de colaps, sistemul de protecție socială și accesul la sănătatea reproductivă sunt sacrificate primele, transformând crizele climatice și sanitare într-o agresiune directă asupra drepturilor și siguranței femeilor.

În contextul atât global, cât și românesc, în care schimbările climatice, dezastrele ecologice, dar și eforturile de reconstruire din cadrul tranziției verzi vulnerabilizează și mai mult comunitățile deja marginale – lupta ecologică trebuie să fie una feministă!

Locuirea este infrastructură pentru demnitate și siguranță

Locuirea într-un spațiu sigur este una dintre cele mai de bază forme de demnitate umană. Orice persoană are dreptul la o locuință sigură și confortabilă, la utilități care funcționează, la căldură în timpul iernii și un spațiu stabil din care să își poată imagina viitorul. Fără un loc locuibil, sigur și accesibil, nu există autonomie, nu există libertate reală, nu există șansa de a ieși din violență sau de a reconstrui o viață fără frică. Locuirea este un drept fundamental, dar în România este transformată în privilegiu.

Nu poți vorbi despre “egalitate” atunci când oamenii nu au unde dormi.

Locuințe sociale

Locuințele sociale ar trebui să fie un pilon al siguranței pentru persoane vulnerabile, dar statul alege să pună pe primul loc interesele dezvoltatorilor care profită de criza locuirii, nu oamenii care o trăiesc. Legea 114/1996 spune clar că administrațiile publice sunt obligate să asigure necesarul de locuințe sociale, însă această obligație este tratată ca o notiță de subsol. Primăriile nu prioritizează construcția de locuințe sociale, nu crează un stoc real și nu investesc în infrastructura de locuire.

În consecință, femeile, în special mamele singure, femeile din comunități marginalizate, femeile care scapă din violență, rămân captive între imposibilitatea de a plăti chirii tot mai mari și absența totală a unei alternative publice. Într-un stat care pretinde că “încurajează familia”, locuințele sociale sunt lăsate în paragină.

Evacuări forțate

În timp ce refuză să construiască locuințe sociale, statul accelerează evacuările forțate.

Acțiunile violente ale autorităților din Sector 1 în octombrie 2025 sau abuzurile asupra comunităților din Pata Rât sunt prezentate ca “modernizare”, “civilizare”, “amenajare urbană”, “smart city”, când în realitate sunt forme brutale de violență instituțională împotriva celor mai precarizate vieți.

Evacuările lovesc în femei și copii. Îi smulg din casele lor, îi aruncă în stradă, îi expun la abuzuri și îi transformă în ținte ale stigmatizării.

Creșterea chiriilor

Chiriile cresc mult mai rapid decât veniturile, iar piața locuințelor devine un teren instabil, în care oamenii trebuie să negocieze cu frica. Femeile resimt cel mai dur această presiune. Creșterea chiriilor înseamnă alegeri imposibile: tratament medical sau facturi, mâncare sau încălzire, siguranță sau datorii.

Ieșirea din situații de violență și abuz

Pentru multe femei, lipsa unei locuințe sigure înseamnă imposibilitatea de a ieși din situații de violență. Atunci când nu există alternative de locuire accesibilă, când adăposturile sunt insuficiente sau temporare, iar locuințele sociale sunt aproape inexistente, femeile rămân captive în relații abuzive din motive strict materiale. A pleca devine un risc mai mare decât a rămâne. Fără un spațiu stabil în care să se poată retrage, fără garanția că vor avea un acoperiș deasupra capului împreună cu copiii lor, multe femei sunt forțate să aleagă între violență și precaritate extremă. De aceea, accesul real la locuire sigură este o condiție fundamentală pentru siguranță, autonomie și posibilitatea de a rupe ciclurile de abuz.

Locuirea este esențială

Un stat care ignoră legea locuințelor sociale, care nu protejează femeile de abuzurile pieței imobiliare, care evacuează familii fără alternative și care tratează locuirea ca pe un privilegiu condiționat sacrifică vieți în mod deliberat.

Locuirea este despre posibilitatea reală de a trăi fără frică, despre a putea respira, a te odihni, a-ți crește copiii într-un spațiu stabil și a-ți imagina un viitor care nu se schimbă de la o lună la alta. Locuirea sigură ne permite să construim comunități puternice, comunități care pot să se opună nedreptăților, care pot să își protejeze membrii, care funcționează prin sprijin reciproc și nu prin frica de evacuare. O comunitate devine puternică atunci când fiecare știe că nu va fi dat afară peste noapte și că se poate baza pe ceilalți.

Feminismul trebuie să prioritizeze lupta pentru locuire

Fără locuire, nu există odihnă. Nu există vindecare. Nu există visuri pe care să le poți transforma în realitate.

De aceea, feminismul nu poate accepta politici care transformă nesiguranța locativă într-o formă de control social.

Feminismul este despre demnitate, apartenență și spații în care să putem fi întregi.

Fetele și femeile nu sunt în siguranță nici acasă, nici pe stradă, nici în școli, licee sau facultăți.

Lupta feministă este una care cere transformarea instituțiilor educaționale în spații de învățare și creștere sigure, accesibile și inclusive, unde valori precum grija, întrajutorarea și consimțământul sunt învățate și respectate.

În școli și universități au loc numeroase situații de abuz, fie că vorbim despre comentarii și comportamente misogine sau homofobe, cyberbullying cu conotații sexuale, șantaj emoțional în relații între adolescenți, distribuirea neconsensuală de imagini intime, hărțuire sexuală sau chiar cazuri de trafic.

Multe dintre aceste forme de abuz rămân insuficient documentate și raportate, fie din cauza lipsei unor mecanisme clare de sesizare, fie din teamă, rușine sau neîncredere în instituții. Absența unor date sistematice și a unei monitorizări constante face ca amploarea reală a fenomenului să fie greu de evaluat, iar intervențiile să fie adesea reactive, nu preventive.

Elevele, elevii, studentele și studenții ai căror identități se află la intersecția dintre gen, etnie, clasă, mediu de proveniență, dizabilitate, neurodivergență sunt cei mai vulnerabili în fața abuzurilor.

Cadrele didactice au nevoie de formare inițială și formare continuă pentru a învăța cum să identifice situațiile de abuz, cum să prevină și ce este de făcut atunci când s-a petrecut deja o situație de abuz. Este nevoie de proceduri clare și coerente de intervenție, nu doar de legi pe hârtie.

Este nevoie de bugetarea unor programe de prevenție și combatere a violenței de gen în școli. Ele trebuie să cuprindă activități de conștientizare, atât pentru personalul școlar și elevi, cât și pentru comunitățile din care fac parte aceștia.

Experții în egalitate de șanse din școli, numiți în prezent doar pe hârtie, au nevoie de programe de formare și ca activitatea lor să fie bugetată și plătită.

Sectorul educațional trebuie finanțat considerabil mai mult! Refuzăm privatizarea!

Măsurile de austeritate doar adâncesc mai mult inegalitățile deja existente în educație, lucru ce conduce atât la creșterea, cât și la mușamalizarea abuzurilor.

În multe școli, licee și universități, cadrele didactice femei deja fac munca invizibilă și neremunerată dar atât de valoroasă de a sprijini victimele abuzurilor. Ele le sprijină în vederea raportării abuzurilor (procedurile sunt dificil de înțeles și pot re-traumatiza supraviețuitoarele), precum și din punct de vedere emoțional, lucru care poate avea un impact semnificativ și asupra lor.

Cum ar arăta un sistem educațional în care școlile, liceele și universitățile ar beneficia într-adevăr de consiliere școlară și psihologică, de cabinete și servicii psihologice, medicale și stomatologice de calitate și gratuite – așa cum reglementează legea educației.

Vrem ca statul capitalist care prioritizează finanțarea militarizării și scutirea marilor patroni de la plătirea taxelor, să își asume responsabilitatea și complicitatea în cazurile de abuz!

Ne dorim solidaritate între cadrele didactice și elevele, elevii, studentele și studenții din țară!